Dialog cu un traducător: fidelitate sau frumusețe?

Andrei Moga traduce literatură de douăsprezece ani. A adus în română autori din cinci limbi diferite — de la ficțiune scandinavă la eseu francez contemporan — și spune că fiecare proiect nou îl pune în fața aceleiași întrebări fundamentale: ce datorezi autorului și ce datorezi cititorului? Ne-am întâlnit la o cafenea din centrul Iașului, unde locuiește de când a terminat masteratul, și am stat de vorbă aproape trei ore. Ce urmează este o versiune editată a acelei conversații.

— Când ai înțeles că traducerea este ceva mai complicat decât să știi bine două limbi?

— Destul de devreme, dar nu din teoria traducerii — din practică. Prima carte pe care am tradus-o serios era un roman suedez cu un protagonist care vorbea în dialect, cu un umor care depindea complet de sonoritate. Am petrecut două săptămâni numai cu primele zece pagini. Nu pentru că nu știam cuvintele — le știam. Dar un cuvânt corect pus greșit poate distruge un paragraf. Am înțeles atunci că traducerea este, în egală măsură, citire și scriere. Trebuie să înțelegi textul la un nivel pe care un cititor obișnuit nu are nevoie să îl atingă — și apoi să îl rescrii într-o altă limbă fără să se simtă rescris.

— Și cum rezolvi tensiunea dintre fidelitate și frumusețe?

— Nu o rezolv — o negociez. De fiecare dată altfel, în funcție de autor, de epocă, de intenție. Există autori la care coerciția formei este esențială — dacă pierzi structura frazei, pierzi sensul. La alții, sensul supraviețuiește și în formulări libere, ba chiar câștigă. Regula pe care mi-am impus-o este să nu fac nicio alegere fără să știu de ce o fac. Dacă schimb ceva, trebuie să pot justifica alegerea — față de mine, nu față de altcineva.

Despre cărțile care rezistă și cele care dispar în traducere

— Există cărți care pur și simplu nu pot fi traduse bine?

— Da, și sunt mai multe decât și-ar imagina cititorii. De obicei sunt cărți în care efectul literar depinde de o proprietate a limbii-sursă care nu are echivalent în română — o ambiguitate gramaticală, o rimă internă, un joc de cuvinte construit pe etimologie. Poți nota în subsol, poți parafra, poți inventa un analog — dar ceva se pierde. Nu este un eșec al traducătorului, este o limită a proiectului.

— Și totuși ele se traduc.

— Se traduc pentru că alternativa — să nu existe deloc în română — este mai rea. O traducere imperfectă deschide o fereastră. Una absentă lasă zidul intact. Prefer fereastra, chiar dacă geamul e ușor mat. Cititorii sunt mai inteligenți decât credem: simt când un text a trecut printr-o altă limbă, chiar dacă nu știu să numească senzația. Treaba mea este să fac acea trecere cât mai curată, și să fiu sincer în notele de subsol atunci când am trebuit să aleg între două rele.

Am ieșit din cafenea după aproape patru ore. Andrei a revenit la biroul lui — traducere în curs, termen în trei săptămâni. Eu am rămas cu sentimentul că orice carte bună pe care o citim în română poartă în ea, invizibilă, munca unui om care a negociat atent cu sensul.